Uite ca s-a dus si prima zi. Spuneam aici ca nu ma gandesc la nimic, ca nu am asteptari, ca imi place nepravazutul. Ei bine, mie mi s-a parut minunat. Mi-au placut clipele alea cand 50 de perechi de ochi erau indreptate catre revolutia de pe ecran. Cand nu se mai vorbea si eram cu totii in film, in Birmania, in budism, in cutiuta. Mi-au placut momente cand am fost prinsi cu totii in film. A fost ceva ca, wow, suntem toti aici. In acelasi cadru, suntem conectati, vedem, ne punem intrebari, simtim si gandim…

Nu imi place sa vorbesc in public. Recunosc. Nu am mai vorbit la microfon. Nu imi place. Ma emotionez. Fac microfonie. Il privesc pe celalalt ca pe un Dumneavoastra, ma pierd si simt ca uit sa spun ceea ce ar trebui sa spun. Gandesc atat de multe inainte, dar cand sunt in fata, pur si simplu incerc sa ma gandesc la ceea ce ma gandisem anterior. Prefer sa vorbesc cu oamenii personal – unul cate unul: sa le povestesc, sa radem, sa comunicam! 🙂

Oamenii mi s-au parut mai mult decat ok. M-au si aplaudat la final 😛 hihi. As scrie 2-3 nume din 50, ca mai multe nu stiu si imi pare rau. Dar sper sa aflu maine 😛 So, merci ruxi, mihai, mircea, mihai, iuli, cristi, karra, baiatul simpatic, etc etc 😛

Am ramas dupa filme cu aceleasi intrebari, ca si prima oara cand le-am vazut. “si pana la urma ce trebuie sa fac eu? ce e bine? chiar e bine ceea ce gandesc? de ce?  de ce nu? cum? cand? e de datoria mea sa fac lumea mai buna?” …

Poate aflu, totusi maine la Charging the Rhino si Testimony 🙂

ps: pozele in curaaand. Promit!

Advertisements